Abia incepusem sa joc in Liga 1, iar prietenii glumeau cu mine si-mi ziceau ca nu pot sa spun ca sunt fotbalist, pentru ca fotbalistii joaca la ora 21:45. Parca-i aud si acum: “Daca nu joci macar o data in Champions League, atunci esti doar jucator de fotbal”.

Imi aduc aminte perfect acea seara. Jucam cu Chelsea pe National Arena si era primul meu meci in Liga Campionilor. Mai auzisem celebrul imn de pe stadion, insa doar din postura de spectator, la un meci Steaua – Bayern din 2008. Inca din ziua aia m-am gandit ce ar fi ca intr-o zi sa cante pentru mine.

Stiam ca va fi un moment special si ni-l imaginam din momentul in care devenisem campioni. Szukala il mai fredona uneori si radeam cu ceilalti colegi in zilele dinaintea meciului cu Chelsea. Abia asteptam sa iesim de pe tunel si sa auzim “The champiooons…”. Speram sa fie cat mai multi spectatori.

Era foarte frig si la vestiare ne gandeam ca nu va fi multa lume in tribune. Totusi, stelistii auzeau prima data dupa 6 ani imnul Ligii la un meci acasa si speram sa conteze enorm asta. Pentru Lampard si John Terry mai cantase imnul de atatea ori. Acum era momentul nostru. Eram pe tunel si fiecare tineam de mana cate un copil. Eram la fel de fericiti ca ei, insa la noi bucuria nu se vedea pe fata. Era mascata de concentrare, insa o simteam din plin. Inaintea mea era Filip, iar dupa mine urma Georgievski.

Iesim pe teren si 40.000 de oameni ne primesc cu aplauze. Ne aliniem cu fata catre tribuna oficiala, spectatorii se ridica in picioare si blitzurile surprind momentul. Incepe imnul Champions League. Este superb, visul mi s-a implinit. Tot ce imaginasem inainte era incomparabil cu momentul in sine. Nu ma mai gandeam la nimic si doar il ascultam. E imposibil de uitat, chiar m-a facut sa ma simt fotbalist.