Asupra personalităţii şi învăţăturii lui Socrate dispunem de o informaţie relativ bogată, sursele principale în această materie fiind Apologia şi Dialogurile platonice, Apologia şi Memorabilele lui Xenofon, precum şi numeroase pasagii din opera aristotelică.

Dacă Platon idealizează, Xenofon procedează ca un romancier lipsit de imaginaţie, făcându-l pe Socrate mai uman, dar de o umanitate mediocră, prozaică, un Socrate care se comportă şi care gândeşte aşa cum gândeşte Xenofon în Anabasis şi în Cyropedia.

Pentru Aristofan, Socrate reprezintă un simbol al astrologiei flecare şi al unui raţionament nihilist. O veritabilă şarjă satirică e îndreptată, în comedia Norii, la adresa acestuia, pentru a-l înfăţişa ca un sofist prin excelenţă şi adept al orfismului. Campania lui Aristofan nu a rămas fără efect asupra hotărârii tribunalului care-l va condamna la moarte pe Socrate.

Aristotel, primul istoric al filosofiei, ne lasă mărturiile poate cele mai preţioase sub raportul obiectivităţii. E adevărat, atunci când vine în Atena, Socrate era mort de 32 de ani; dar Aristotel îşi dă cea mai mare silinţă pentru a face distincţia între Socrate văzut de Platon şi veritabilul Socrate. Despre acesta ne spune că, îndreptându-şi interesul asupra problemelor de morală, a urmărit să ajungă în acest domeniu la definiţii generale; că în atingerea acestui scop s-a folosit de discursuri inductive. În înţelegerea acestor două lucruri constă meritul principal al lui Socrate.

Lipsa unei concordanţe depline a datelor şi tezelor ce se desprind din aceste texte ale antichităţii a ridicat însă de multă vreme problema măsurii în care ele se conformează adevărului istoric. Un număr impresionant de studii a fost consacrat filosofului antic, însumând ample şi minuţioase cercetări, cu voinţa fermă de a ne oferi o imagine fidelă, portretul lui Socrate “aşa cum a fost”. Se poate spune totuşi că, în ciuda acestor eforturi, Socrate a rămas aproape o figură de legendă; o legendă cu mai multe variante, căci în ceea ce au scris un Platon, un Xenofon sau Aristofan a existat preocuparea de a transmite posterităţii nu atât un material de fapte şi interpretări obiective, ci mai curând ceea ce aceşti autori au gândit şi au voit totodată ca urmaşii să gândească despre Socrate.

Nici un alt personaj al antichităţii, nici chiar eroii legendelor mitologice nu au dat naştere la reprezentări mai contradictorii, la cercetări şi dispute mai pasionate, ca acest gânditor care a jucat un rol imnes în istoria gândirii greceşti şi care, totuşi, printr-un destin unic, am putea spune paradoxal, scapă în multe privinţe istoriei.

Se poate vorbi, aşadar, despre Socrate în viziunea platoniciană, un Socrate văzut de Xenofon, de Aristofan sau Aristotel. Preferinţele criticii moderne s-au putut îndrepta spre un autor sau altul; Platon rămâne totuşi autorul favorit, sursa privilegiată de informaţie, apreciindu-se efortul său de a-l înţelege pe omul Socrate şi de a reda socratismul în tezele lui esenţiale.