Victoria (1819-1901), regină a Marii Britanii şi a Irlandei (1837-1901). Domnia Victoriei, cea mai lungă din istoria Angliei (64 de ani), a coincis cu apogeul puterii naţionale.

Primii ani ai domniei. Fiica a lui Eduard duce de Kent si a Victoriei Maria Luisa de Saxa-Coburg-Saalfeld, i-a urmat la tron lui William IV şi a redat vigoare şi popularitate instituţiei monarhice, compromisă în diferite scandaluri, datorită şi unei exemplare vieţi de familie ca şi devotamentului faţă de ţară. În afară de Leopold II (unchiul său şi rege al belgienilor) şi de lord Melbourne (prim-ministru whig din 1835 până în 1841), Victoria a mai fost îndrumată la început de soţul său, Albert de Saxa-Coburg, pe care regina l-a numit, în 1857, prinţ consort. În 1861, moartea prematură a lui Albert (cu care a avut nouă copii) a tulburat-o pe regină, care a refuzat timp de peste un deceniu să mai apară în public.

Stilul de guvernare. Victoria şi-a exercitat prerogativele de suverană în acord cu evoluţia istorică a monarhiei constituţionale din secolul XIX, folosindu-se de dreptul său de a sfătui, dar lăsând decizia politică pe seama şefilor săi de guvern. După ce, în tinereţe, simpatizase cu whigs, mai târziu şi-a manifestat preferinţa pentru tories, chiar dacă, în deciziile sale, ponderea decisivă au avut-o preferinţele pentru anumite persoane: a nutrit, într-adevăr, simpatie pentru demnitarii whigs Melbourne şi Granville şi pentru tory-ul Disraeli (care i-a oferit titulul de împărăteasă a Indiei), şi i-a detestat pe whig-ul Palmerston şi pe liberalul Gladstone. Îndelungata sa domnie i-a dat, în cele din urmă, o experienţă pe care n-o mai putea avea nici un alt lider politic. Dacă în politica internă şi-a propus să susţină moralitatea şi o anumită toleranţă religioasă, în politica externă a încercat să joace un rol mai activ, punând în valoare tendinţele sale filogermane şi filoaustrice şi sprijinind hotărât extinderea imperiului colonial britanic.

Epoca victoriană. Domnia îndelungată a Victoriei a reprezentat o epocă de aur în istoria britanică: primatul industrial, comercial şi financiar al Marii Britanii au permis obţinerea unei prosperităţi în rândul tuturor claselor sociale, cu o creştere de 50% a salariilor reale; la progresul economic s-a adăugat cel politic, prin introducerea, în 1884, a sufragiului masculin, de fapt, universal. Deţinând un rol hegemonic pe plan internaţional, cu excepţia războiului din Crimeea (1854-1856), Marea Britanie n-a participat, în timpul domniei ei, la nici un alt război din Europa. Încă din 1867, prin acordarea pentru Canada a statutului de dominion, a făcut primul pas către trasformarea celui mai vast imperiu colonial din lume într-o comunitate de state autonome. Din punct de vedere cultural, domnia Victoriei a făcut din Marea Britanie ţara cu cele mai înalte virtuţi civice si morale, manifestate, uneori, într-o manieră rigidă care a făcut să se vorbească despre o “moralitate victoriană”.