Robert Louis Stevenson, ai cărui părinţi şi străbuni pe linie bărbătească au fost, timp de trei generaţii, ingineri – constructori de faruri, s-a născut la 30 noiembrie 1850 în oraşul Edinburgh. „Eram copil unic şi, poate tocmai de aceea, deopotrivă inteligent şi bolnăvicios”. Imaginaţia bogată a copilului se mişcă pe culori întunecate, hrănită de clima aspră a Scoţiei, de coşmarul nopţilor de suferinţă fizică şi de lecturile unei doici puritane. Plină de temeri religioase, ea îi citeşte pagini care îl fac să se înfioare la gândul păcatului inevitabil; serile, băiatul stă treaz ascultând geamătul vântului şi crede că zăreşte diavoli printre draperiile patului. Aici sunt, poate, germenii interesului său de mai târziu pentru polaritatea bine-rău şi pentru situaţiile macabre. Adult, va scrie în notele autobiografice că poveştile citite atunci „erau curată otravă“… Căci copiii … “trebuie să trăiască pe lângă ape însorite şi fără adâncime, culegând crinii optimismului“.

Conform tradiţiilor familiei, Robert Louis urmează şcoala de ingineri; abandonează însă curând această muncă aridă, în care slaba sa rezistenţă fizică pare a fi o piedică, şi începe studii juridice. Învăţământul universitar nu îl atrage nici de data aceasta. Îl seduce, în schimb, viaţa boemei. Se îmbracă neglijent, cu o cămaşă neagră şi o haină de catifea ostentativ jerpelită; poartă pantaloni de doc şi părul lung şi cutreieră prin localuri rău famate. Trăieşte acum etapa răzvrătirii tinereşti şi încearcă să se emancipeze de mediul înţepenit în convenţii rigide. Dar schimbarea manifestă a concepţiilor tânărului Robert Louis îl supără pe tatăl acestuia. Pentru a-l împăca, fiul îşi dă osteneala şi termină facultatea de drept, apoi, în 1875, se înscrie, pentru foarte scurt timp, chiar în barou. O face formal, spre a-şi mulţumi părinţii; în realitate nu profesează.

Stevenson începuse să simtă chemarea scrisului. O cunoscuse încă din adolescenţă, când publicase, în 1866, o voluminoasă povestire istorică, lipsită însă de merite. Familia se simţise dezonorată de tipărirea povestirii şi tatăl s-a grăbit să o scoată din circulaţie, cumpărând toate exemplarele nevândute. Dar pe Stevenson îl urmărea nevoia de a-şi însuşi arta scrisului. „În toată copilăria şi tinereţea… am fost întotdeauna preocupat de propriul meu ţel, care era acela de a învăţa să scriu.“

În 1873 Robert Louis cunoaşte pe Fanny Sitwell, pentru care nutreşte o pasiune ce avea să se transforme cu timpul în prietenie, şi pe Sidney Colvin, viitorul soţ al acesteia, care urma să fie principalul editor şi corespondent al lui Stevenson. Ei sunt primii care preţuiesc talentul şi îl îndeamnă să scrie. În 1873, Stevenson publică într-o revistă primul său eseu, Drumuri. Îi urmează alte eseuri şi articole de critică literară, apărute în diverse reviste din Londra şi Edinburgh. Se împrieteneşte cu poetul şi publicistul W. E. Henley, din figura căruia se inspiră când îl creează pe Long John Silver (Comoara din insulă); şi în colaborare cu el scrie patru piese de teatru, un gen pe care îl va abandona fără a fi izbutit să dea lucrări demne de menţionat.

Pentru a-şi îngriji plămânii bolnavi, Robert Louis face repetate călătorii în Franţa, a cărei climă îi era mai prielnică. Frecventează Cartierul Latin la Paris, colonia artiştilor de la Barbizon, îndrăgeşte pădurea de la Fontainebleau. În 1876 întâlneşte aici o americană, pe Fanny Van de Grift Osbourne, femeie căsătorită şi cu doi copii. La vârsta de 25 de ani, Stevenson se îndrăgosteşte de această doamnă cu 11 ani mai vârstnică, mamă a unei fiice de 17 ani.

În Franţa, Stevenson este un turist autentic; pluteşte, în canoe, pe canalurile şi râurile dintre Anvers şi Pontoise; cu un măgar şi un sac de dormit, confecţionat după propriile indicaţii, cutreieră prin munţii Ceveni. Notează impresiile de călătorie şi le publică; astfel, în 1878, apare prima sa carte, O călătorie pe continent, iar un an mai tîrziu, Plimbari cu măgarul prin Ceveni, volum dedicat lui Sidney Colvin.

Fanny Osbourne plecase în California. Stevenson află că este nefericită, bolnavă şi părăsită de soţ. În ciuda sfaturilor date de prieteni şi – din nou – în dezacord cu familia, deci, practic, lipsit de mijloace de existenţă, Stevenson traversează Atlanticul pe un vas de emigranţi; plăteşte o cabină de clasa a II-a ca să poată dispune de o masă de scris şi tot timpul călătoriei îşi notează impresiile despre oamenii şi viaţa de pe bord. Ajuns în America, scriitorul îşi continuă călătoria pe uscat, într-un tren de emigranti, în condiţii care îi zdruncină sănătatea. Se căsătoreşte cu Fanny Osbourne în mai 1880; apoi pleacă împreună pe munte, lângă o fostă mină de argint, de multă vreme lăsată în părăsire.

Din notele călătoriei peste Atlantic se încheagă volumul Emigrantul amator, care este acceptat spre publicare de un editor; autorul primise şi banii, dar la întoarcerea în Anglia este convins de tatăl său să împiedice publicarea volumului, îi înapoiază editorului banii şi retrage cartea. Emigrantul amator avea să apară postum, în 1895. În 1885 Stevenson va publica notele scurtului popas de munte, lângă mina părăsită (Silverado Squatters), iar în 1892 notele călătoriei cu trenul de emigranţi (De-a lungul câmpurilor).

În toamna anului 1880 revine în Scoţia cu soţia sa şi fiul acesteia, Lloyd. Părinţii scriitorului o îndrăgesc pe Fanny.

Urmează o perioadă grea pentru sănătatea lui Stevenson; încearcă să şi-o refacă în Elveţia, la Davos, ori în sudul Franţei. Etapa de suferinţă fizică coincide însă cu una de rodnică activitate creatoare. În 1881 publică primul volum de eseuri, Virginibus Puerisque; acesta este urmat de un al doilea, Studii despre fiinţe şi cărţi cunoscute. Începând din octombrie 1881 apare, sub formă de foileton, într-un periodic pentru tineret, Comoara din insulă, romanul de aventuri care îi aduce notorietatea. Înm 1884 avea să fie publicat în volum. Stevenson a început romanul în joacă: pentru a-l distra pe Lloyd, fiul soţiei sale, desenase harta unei insule imaginare, „Insula comorii“; alături de ea, o altă insuliţă se numea, pitoresc, “Insula scheletelor“. Denumirile fuseseră date la întâmplare; dar când inventează pentru băiat o poveste potrivită cu harta, ele cer o justificare. Lloyd era un copil; şi pentru că „mai romantic decât un copil nu este nimeni“, Stevenson întrebuinţează în construcţia sa fantezistă cuburi din cutiile scriitorilor romantici. Ca în Cărăbuşul de aur este căutată o comoară îngropată de un căpitan de piraţi; tot ca în Poe, oamenii care au săpat groapa au fost ucişi, iar cadavrele lor folosite drept indicatoare pentru rcgăsirea locului; monezi provenite din diferite epoci alcătuiesc comorile ambilor autori. Dar harta, cu posibilităţile ei infinite de sugestie, rămâne izvorul principal de inspiraţie; iar elanul tineresc şi puritatea eroului-copil Jim Hawkins întregesc farmecul acestei cărţi devenite model clasic al romanului de aventuri.

Călătorind pe continent pentru a-şi îngriji plămânii, Stevenson trece de la atmosfera scoţiană, aspră şi întunecată, la clima blândă mediteraneană. Contactul cu două medii atât de diferite aduce parcă în opera sa două unde deosebite: pe de o parte, fantezia lui generează forme bizare, supranaturale şi apăsătoare, ca în nuvelele Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde (1886), Băieţii veseli (1886), Markheim şi Otalla, în Noile nopţi arabe (1882) sau în Alte nopţi arabe (1885), pe de altă parte. Imaginaţia i se întoarce spre trecut, robustă, voioasă şi optimistă, când reînvie istoria Angliei, sau aeriană şi surâzătoare când se opreşte la anii îndepărtaţi ai propriei sale copilării (Culegerea de poezii Grădina de versuri a copiiilor – 1885).

Între 1881 şi 1887 se defineşte şi se impune personalitatea literară a lui Stevenson. Comoara din insulă îl scosese din anonimat; Ciudatul caz al doctorului Jekyll îi aduce popularitatea.

Clima Angliei era nocivă pentru plămânii lui Stevenson. După pierderea tatălui, scriitorul părăseşte ţara. În 1877 pleacă în America împreună cu mama, soţia şi fiul său vitreg. Nu mai este pasagerul unui vas de emigranţi, călătorul anonim lipsit de mijloace care, cu 8 ani în urmă, îndurase frigul şi foamea pe aceleaşi meleaguri. Cărţile lui, mai populare în America decât în Anglia, îl transformaseră într-un fel de vedetă; i se cer interviuri, este solicitat să colaboreze la diverse publicaţii.

Stevenson se stabileşte în munţii Adirondack, unde scrie câteva eseuri remarcabile şi începe romanul Seniorul de Ballantrae. În iunie 1888 el părăseşte continentul american şi se îndreaptă spre Australia. În cele 18 luni petrecute în călătorii pe ocean Stevenson termină romanul început în America. În octombrie 1890 se fixează definitiv în arhipelagul Samoa, la Vailima, unde cumpără un mic domeniu la poalele muntelui Vaea. Se împrieteneşte cu băştinaşii; aceştia îi zic Tusitala, “cel ce spune poveşti”.

În insulele Pacificului, Stevenson pare a fi găsit ceea ce căuta: soare, mare, păduri – pentru trupul său fragil; autenticitate omenească – pentru suflet. Continuă să scrie. Se trezea în zorii zilei şi se apuca imediat de lucru. Scria tot timpul şi oriunde. Dar nu a avut timp să termine ultimul său roman - Weir din Hermiston – pe care il dicta fiicei sale vitrege, Isabella. În 1894, o hemoragie cerebrală l-a răpus în două ore. Băştinaşii l-au îngropat pe vârful muntelui Vaea.