Fra Angelico, născut Guido di Pietro cunoscut şi ca Fra Giovanni da Fiesole (cca 1400, Vicchio, Republica Florenţa, azi Italia – 18. 02. 1455, Roma) – pictor italian, unul dintre cei mai importanţi pictori din sec. XV, ale cărui lucrări încadrate în tiparele stilului renascentist timpuriu au o atitudine plină de seninătate religioasă şi reflectă o puternică influenţă clasică. Multe lucrări ale sale sunt altare şi fresce create pentru biserica şi mănăstirea San Marco din Florenţa, în timpul pe care l-a petrecut acolo.


Perioada San Domenico

Într-un document din 1417 este menţionat ca pictor laic. Ulterior, între anii 1420-1422, a devenit călugăr dominican la mănăstirea San Domenico din Fiesole, luând numele de Fra Giovanni da Fiesole. La Fiesole a fost influenţat, probabil, de învăţămintele lui Giovanni Dominici, conducătorul militant al dominicanilor reformaţi; scrierile lui Dominici apărau spiritualitatea tradiţională împotriva atacurilor violente ale laicismului. A fost influenţat şi de călugărul St. Antoninus Pierozzi, care a devenit arhiepiscop al Florenţei când Fra Angelico a refuzat postul şi care s-ar putea să-l fi întărit pe acesta în credinţă. De asemenea, se crede că Antoninus ar fi putut inspira unele dintre compoziţiile lui Angelico.

Conform pictorului şi biografului Giorgio Vasari, Angelico a fost ucenicul marelui pictor şi miniaturist gotic Lorenzo Monaco, a carui influenţă se poate vedea în delicateţea şi minuţiozitatea execuţiei şi în luminozitatea vibrantă ce pare să dea viaţă figurilor din picturile lui Angelico. Aceste calităţi sunt foarte evidente în două mici altare, Madonna Stelei şi Buna Vestire. Lucrarea lui Angelico Santa Trinita din Florenţa i-a fost iniţial atribuită lui Monaco, care o începuse înainte să moară în 1425. Monaco o împărţise într-un triptic şi executase părţile superioare. Angelico a transformat-o într-un altar unit, cu un peisaj vast, dominat de un oraş aflat pe un deal. Probabil este o evocare fantezistă a oraşului Cortona, unde Fra Angelico a petrecut o vreme şi unele se găsesc unele dintre lucrările sale importante. În fundal, se pot vedea personaje umane bine conturate, în grupuri coerente; trăsăturile lor sunt trasate cu atâta acurateţe, încât s-a încercat identificarea lor cu personaje reale. Aranjamentul lor atestă cunoştinţele profunde ale lui Angelico despre formalismul ce a caracterizat arta Renaşterii timpurii.

Două trăsături se împletesc în viaţa lui Angelico la Fiesole: traiul de călugăr şi activitatea continuă de pictor. Vasari l-a descris ca “evlavios şi excelent” şi, nu mult după moartea sa, a fost numit angelico (angelic), datorită virtuţiilor sale morale. Ulterior, acesta a devenit numele după care este cel mai cunoscut, adesea precedat de cuvântul beato (fericit).

Angelico a cunoscut şi adoptat noile curente artistice ale vremii, în primul reprezentarea spaţiului cu ajutorul perspectivei. În lucrări precum marea Judecată de Apoi şi Încoronarea Fecioarei, personajele care se estompează pe măsură ce înaintăm spre interiorul tabloului creează un sentiment de spaşiu asemănător aceluia din picturile lui Masaccio, marele contemporan florentin al lui Angelico.

Prima lucrare a lui Angelico ce poate fi datată cu certitudine este un triptic de dimensiuni uriaşe, pictat pentru breasla comercianţilor de in (sau Arte dei Linaiuoli, de aici îi vine şi numele: altarul Linaiuoli); este datat 11 iulie 1433. Încadrată într-un altar de marmură creat de sculptorul florentin Lorenzo Ghiberti, pictura monumentală reprezintă Fecioara şi Pruncul faţă în faţă şi, de jur împrejurul lor, în plan secundar, îngeri, dezvoltând motivul din Madona Stelei. Grupul are afinităţi cu Maesta florentină (de ex. Madona şi Pruncul întronaţi în glorie) din sec. XIV, dar influenţa lui Masaccio poate fi văzută în formalismul construcţiei şi în folosirea inovatoare a luminii şi a culorii. Angelico şi-a încheiat lucrarea cu o predella, o bandă îngustă de picturi de-a lungul părţii de jos a altarului, printre care Adoraţia magilor şi Martiriul Sfântului Marcu, lucrări clare şi compacte şi cu o perpectivă strict definită, tehnică şi mai eficientă în lucrările mici, descriind botezul lui Ioan Botezătorul.

La începutul anilor 1430, Angelico a primit comanda lucrării Coborârea de pe Cruce pentru sacristia bisericii mănăstirii Santa Trinita, ca piesă pereche a Adoraţiei magilor a lui Gentile da Fabiano. El a preluat această pictură după moartea lui Lorenzo Monaco în 1425. În picturile lui Angelico, Hristos mort este coborât de pe Cruce şi jelit în tăcere de Fecioara Maria şi de un grup de femei aflate în partea stângă a compoziţiei. Portretul unuia dintre personaje s-ar fi putut să fie a lui Palla Strozzi, patronul capelei şi al altarului. Strozzi, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa şi rival al lui Cosimo de Medici, a fost exilat în 1434. Altarul a fost terminat pe la 1440. Coborârea de pe Cruce este una dintre primele picturi din Renaşterea italiană care conţine figuri umane într-un peisaj mai degrabă estompat decât într-un decor de prim-plan. În fundal, Angelico a înfăţişat Ierusalimul.

Tot în anii 1430 Angelico a pictat una dintre cele mai inspirate lucrări din Renaşterea florentină, Buna Vestire, piesă de altar semnificativ superioară celorlalte două cu aceeaşi temă. El prezintă Grădina Paradisului, cu Adam şi Eva conduşi de Înger şi sub stăpânirea mesagerului luminii şi al Fecioarei înfăţişaţi sub un portic în stil renascentist. Predella este împărţită în istorii despre Fecioara Maria, portretizată în stil naturalist.

Angelico a urmat îndeaproape realitatea, chiar şi când a folosit tehnica de miniaturizare. Uneori, a recurs la tehnici medievale, cum ar fi fundalul auriu, ca dovadă a respectului pentru gustul celor pentru care lucra, dar figurile umane se remarcă destul de distinct din panouri, în manieră renascentistă, dezvăluind expresia picturală armonioasă şi sigură a pictorului. Annalena, altarul lui Angelico, datând tot din anii 1430, este considerată prima sacra conversazione (“conversaţia sacră”, o reprezentare a Sfintei Familii) din Renaştere.

Anii petrecuţi la San Marco

Angelico a rămas la Fiesole până în 1439, când a intrat la mănăstirea San Marco din Florenţa. Acolo şi-a lucrat majoritatea frescelor. San Marco trecuse de la călugării silvestini la dominicani în 1436 şi reconstruirea bisericii şi a mănăstirii sale a început prin 1438, după planurile arhitectului şi sculptorului florentin Michelozzo. Construcţia a fost sponsorizată generos de familia Medici. Pe la 1438, Cosimo de Medici cel Bătrân i-a cerut lui Fra Angelico să execute fresca altarului, pentru care a pictat o altă sacra conversazione. În 1443, când biserica a fost sfinţită, de Bobotează, altarul trebuie să fi dominat sălaşul sacru. Angelico i-a înfăţişat pe Fecioară şi Prunc pe un tron, cu sfinţi de ambele părţi,ce se pierdeau în spaţiu; printre ei se aflau şi cei doi sfinţi patroni ai familiei Medici, Cosma şi Damian. Această lucrare, una din cele mai fascinante pe care le-a creat Fra Angelico, are ca fundal un crâng des de chiparoşi, palmieri şi pini, pe un cer adânc, fără tonuri. Personajele par eliberate de orice pasiune umană şi emană o supremă linişte sufletească. O predella, prezentând opt mici legende ale celor sfinţi ai familiei Medici, separate de o Pieta (Fecioara Maria ţinând trupul lui Hristos), completează lucrarea.

În mănăstirea San Marco din Florenţa se află picturi care marchează apogeul carierei lui Angelico. În sala capitulului se găseşte o mare Răstignire, care seamănă cu Moralităţile din sec. XIV, care îndemna la ruperea de lume şi salvarea prin Hristos. În jurul celor trei personaje crucificate pe fondul cerului, Angelico a pictat alte personaje rituale, aranjate ritmic, printre care martiri, fondatori ai ordinelor religioase, pustnici şi apărători ai ordinului dominican, precum şi pe cei doi sfinţi protectori ai familei Medici. De aceea, pentru înţelegerea acestei lucrări, Fra Angelico a dezvoltat un concept care abia dacă este sugerat în frescele de altar anterioare.

Călugărul a zugrăvit preamărirea Mântuitorului în multe alte picturi din mănăstire şi în chilii. Pe un coridor a executat o Bună Vestire care a lărgit tiparul primei sale lucrări de acest fel din Cortona. În chilii l-a înfăţişat pe Hristos crucificat în cel puţin 20 de exemple, toate legate de viaţa mănăstirească. Pictura acestor spaţii înguste este complicată, probabil munca a numeroşi ucenici conduşi de maestru, inclusiv Benozzo Gozzoli, cel mai bun dintre discipolii lui Fra Angelico, şi Zanobi Strozzi, un alt elev mai cunoscut ca miniaturist, precum şi primul său colaborator, Battista Sanguigni. Mâna lui Fra Angelico este identificabilă în primele zece chilii din aripa de est. Trei subiecte merită o atenţie specială Înviere, o Încoronare a Fecioarei şi, în special, o Bună Vestire, aflate într-o galerie albă simplă, cu Sf. martir Petru în rugăciune, întors timid cu faţa spre grup, hainele lui colorate contrastând cu cele două tonuri de roz ale Fecioarei şi ale Îngerului. Chiliile, iniţial ascunse vederii publicului datorită jurămintelor monastice de izolare, dezvăluie bucuria secretă a pictorului-călugăr de a crea personaje pure care să îi îndrume pe ceilalţi călugări către meditaţie şi rugăciune. Imaginile din aceste picturi sunt expresii lirice ale pictorului care era şi stareţ al călugărilor.

Perioada romană

La sfârşitul lui 1446, Fra Angelico a fost chemat la Roma de către papa Eugeniu IV, rămânând acolo până prin 1450. Totuşi, în vara lui 1447, a preluat decorarea capelei San Brizio din catedrala de la Orvieto. Ucenicii lui, mai ales Gozzoli, au lucrat cu el îndeaproape în această capelă la două tablori cu multe personaje. Tablourile au fost doar parţial executate de Angelico; au fost continuate 50 de ani mai târziu de Luca Signorelli.

La Roma, frescele executate de Angelico într-o capelă de la Sf. Petru (cca1446-1447), în Capela Împărtăşaniei de la Vatican (nu înainte de 1447) şi în studioul papei Nicolae V. Acolo a pictat scene din vieţile sfinţilor Ştefan şi Laurenţiu, precum şi evanghelişti şi alţi sfinţi, repetând unele dintre tiparele din predella de pe altarul sau de la San Marco. Scenel sinţirii Sf. Ştefan şi Sf. Laurenţiu sunt amândouă amplasate în interioare solemne de catedrale şi Primirea odoarelor bisericii de către Sf. Laurenţiu se desfăşoară pe fundalul unui templu. Mai ales în această scenă, i-a umplut de liniştea sufletească spirituală care îi purifică şi îi iluminează pe săracii şi necăjiţii care îl înconjoară pe sfântul diacon, redându-i ca egali ai personajelor sfinte binecuvântate de pe altar. În acelaşi timp, organizarea acestor lucrări şi redarea arhitecturii în ele marchează punctul culminant al dezvoltării sale ca artist renascentist.

Pe la 1450, Fra Angelico s-a întors la Florenţa, unde a devenit stareţ al mănăstirii San Domenico din Fiesole (1450-1452). Cea mai importantă lucrare din această perioadă este ciclul de 35 de tablouri cu scene din viaţa lui Hristos şi alte subiecte realizat pentru uşile unui cufăr din argint din sanctuarul bisericii Santissima Annunziata din Florenţa. Aceste tablouri, în mare parte picturi reluate, sunt, probabil, ecouri îndepărtate ale picturilor distruse din capela lui Nicolae V. Deşi autenticitatea acestor lucrări este discutabilă, Masacrul inocenţilor, Fuga din Egipt şi Prezentarea în templu par să fie ale lui Angelico datorită spontaneităţii strălucite a figurilor suple, ca şi spaţialităţii mediului înconjurător şi a peisajului. Asemenea trăsături provin din vasta experienţă a artistului în pictura murală. Totuşi, în aceste tablouri mici există un fel de greutate, de nesiguranţă, indicând mâna ucenicilor, a căror artă era foarte departe de poezia inefabilă a lui Fra Angelico. Totuşi, există un anumit ton monumental în ultimul altar pe care l-a executat în mănăstirea Bosco ai Frati, din Mugello. Odată cu terminarea acestui altar şi a câtorva lucrări minore, perioada artistică fertilă a lui Fra Angelico pare să se fi încheiat.

În 1453 sau 1454, Fra Angelico s-a dus din nou la Roma, unde a murit în mănăstirea dominicană în care locuise în timpul primei sale şederi în oraş. A fost îngropat în apropierea bisericii Santa Maria sopra Minerva, unde mormântul său este loc de veneraţie.

Pe lângă influenţa asupra urmaşilor săi, Fra Angelico a exercitat o influenţă semnificativă în Florenţa, în special între 1440 şi 1450, chiar asupra unor maeştri desăvârşiţi, precum Fra Filippo Lippi. Călugărul Fra Angelico a fost glorificat în scrieri din sec. XV şi ulterioare, primind în unele o aură legendară. Ca pictor, talentul i-a fost recunoscut încă din 1438 de către pictorul contemporan Domenico Veneziano. În capitolul scris de Giorgio Vasari despre Angelico în Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor, acesta a fost destul de inexact în datele biografice, dar l-a situat corect în tiparul Renaşterii.