Neînfricatul gladiator trac Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăseşte aproape în toate genurile şi reprezentările artistice care au ajuns până la noi de-a lungul timpului. Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul şi filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decât a făcut arta pentru altă figură din panteonul universal.

De ce oare? Pentru că Spartacus ilustrează fără doar şi poate acea aspiraţie eternă a umanităţii spre libertate. Astăzi nu ştim cu siguranţă dacă revolta lui a avut un program, dacă a urmărit într-adevăr eliberarea sclavilor din întreaga Italie, aşa cum ni-l prezintă literatura. Dar faptul că a ţinut în şah Roma republicană timp de aproape trei ani, i-a îndemnat pe scriitori să-i atribuie acest plan îndrăzneţ.

Despre Spartacus au scris istoricii antici Appian, Plautarh, Sallustius şi Florus. Dintre aceştia, ultimul oferă cele mai multe informaţii, deşi se arată ostil sclavilor, scriind de pe poziţiile aristocraţiei senatoriale. Dar, până să vedem cum îl înfăţişează literatura, să încercăm să cunoaştem pe Spartacus aşa cum îl înfăţişează istoria.

Plutarh, în biografia dedicată omului politic şi generalului roman Marcus Licinius Crassus, învingătorul revoltei sclavilor, îl descrie ca fiind “distins şi mai elenizat decât un trac”. De asemenea ne mai informează că se remarca prin “prestigiu, inteligenţă şi putere”. Aşadar, nu avem de-a face cu un sclav oarecare. Însuşirile pe care i le atribuie Plutarh, ne fac să bănuim în el un om educat, familiarizat cu cultura elenă. Plutarh precizează şi tribul căruia îi aparţine (maidicas), iar istoricul german Th. Mommsen crede că numele indică o descendenţă regală, ca reprezentant al dinastiei Spartakizilor.

În general, se consideră că Spartacus a fost adus ca prizonier la Roma, după cucerirea Traciei de către armatele romane. Condamnat să devină gladiator (sclav obligat să lupte în arenă, spre amuzamentul publicului), nu era greu să apară şi legende cu privire la puterea lui covârşitoare. Una dintre acestea, aminitită şi de Plutarh, povesteşte despre un şarpe găsit încolăcit în jurul feţei lui. Soţia lui Spartacus – căreia nu i se cunoaşte numele – avea darul profeţiei. Ea i-a prezis, în urma acestei întâmplări, că va dobândi o mare puetre, dar va avea parte şi de un sfârşit tragic.

Filmul revoltei

Repartizat la şcoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, de la Capua, Spartacus a provocat acolo o revoltă a sclavilor, alături de alţi gladiatori precum celtul Crixus şi germanul Oinomaus. Asemenea şcoli pregăteau luptători care urmau a fi vânduţi stăpânilor de sclavi pentru a se înfrunta în amfiteatre. Personalitatea tracului s-a impus repede în faţa celorlalţi lideri. Aceasta explică şi succesele rapide asupra cohortelor (unităţi militare) trimise de la Roma. Comandanţi militari precum Claudius Glaber, Publius Varinius, consulii Cornelius Lentulus şi Gellius Poplicola figurează “la loc de cinste” printre învinşii lui Spartacus.

O altă victorie repurtată la Mutina, asupra proconsului Cassius Longinus, nu influenţează în bine mersul răscoalei, deoarece neînţelegerile între Spartacus şi celelalte căpatenii, Crixus şi Oinomaus, au dus la dezbinare în rândul armatei sclavilor şi la separarea celor doi ofiţeri de comandantul lor. Spartacus străbătuse întreaga Peninsulă Italică, spre sud, încercând să traversese strâmtoarea Messina şi să debarce în Sicilia, dar flota promisă de piraţii cilicieni nu a mai ajuns la locul prevăzut pentru îmbarcare. În felul acesta, hărţuit de trei armate romane, cea a lui Lucullus, guvernatorul Macedoniei, a generalului Pompeius şi a lui Marcus Licinius Crassus, cel mai avut cetăţean al Romei, Spartacus hotărăşte să-l înfrunte pe ultimul şi să-şi croiască drum spre Roma.

Dar în Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este învins şi ucis după o apărare disperată. Rănirea lui este înfăţişată într-o frescă descoperită în 1927 în oraşul Pompei. Datorită acestei descoperiri îl cunoaştem şi pe ofiţerul care l-a rănit cu lancea în picior (pe la spate, cum apare în frescă) şi care a ţinut astfel să-şi imortalizeze pe peretele casei sale “fapta de vitejie”: Felix Pompeians.

Dramele lui Spartacus

Figura gladiatorului trac a inspirat numeroase opere de artă. În 1766 francezul Saurin scrie tragedia Spartacus, admirată de marele filosof iluminist Voltaire pentru mesajul ei umanist. Între 1846 şi 1847, austriacul Weber şi francezul Hypolite Mangan scriu la rândul lor două drame intitulate Spartacus.

Dar personajul îşi va câştiga celebritatea în plan literar abia în anul 1874, datorită romanului lui Rafaello Giovagnoli, în care gladiatorul trac obţine libertatea datorită succeselor în arenă şi câştigă iubirea frumoasei văduve a dictatorului roman Lucius Cornelius Sylla, Valeria Mesalina. Are tot viitorul în faţă, dar el îşi sacrifică fericirea personală, întorcându-se la Capua gata să lupte pentru ceilalţi sclavi care nu avuseseră norocul său. Sacrificul sau merge până acolo încât refuză oferta lui Crassus de a-şi trăda camarazii şi a reintra în serviciul Romei… preferând să moară în ultima bătălie.

Chiar şi arta dansului s-a lăsat sedusă de eroul trac. Baletul Spartacus, aparţinând compozitorului armean Aram Haciaturian, se remarcă printr-o muzicalitate aparte.

În sfârşit, în 1951, apare la New York romanul scriitorului american Howard Fast, Spartacus, ecranizat pentru prima oară la zece ani după ceea de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal. Fidel într-o măsură mai mică surselor istorice, Fast scrie totuşi un roman emoţionant, dându-i identitate soţiei lui Spartacus. Ea este sclava de origine germanică Varinia. Nici Spartacus nu mai este nobilul trac de viţă regală. Cu toate acestea, într-o pagină memorabilă, în cadrul discuţiei dintre Spartacus şi un gladiator african (care va refuza să ucidă în arenă pentru a trăi), tracul exprimă un adevăr etern valabil care rezumă toată condiţia şi suferinţa sclavilor: “Tatăl meu a fost sclav. Şi el mi-a lăsat un singur bun. Singurul bun al unui sclav este viaţa”. Şi, am adăuga noi, viaţa nu trăită oricum… ci în libertate.