„Creștinismul nu a ieșit pe deplin din gura lui Iisus. Acesta a fost votat. De oameni. Nu este Dumnezeu cel care le-a spus creștinilor ce să creadă, ci oameni furioși și, uneori, violenți." Acesta este mesajul unui articol provocator pentru creștinii care mizează pe faptul că Dumnezeu este cel care a direcționat evoluția crezului religios.

În rezumat, articolul semnat de Hrafnkell Haraldsson, licențiat în istorie și filozofie, pe platforma Politicus USA spune că oricine dă atenție retoricii susținute de apărătorii drepturilor religioase va constata că aceștia se poziționează și ca apărători ai adevărului și ai tradiției. Și că din punctul lor de vedere orice schimbare este rea, iar cei care o inițiază, „începând cu Obama, sunt călăuziți de către demoni și chiar de însuși Satana".

„Ceea ce nu știu creștinii care au convingeri ferme este că nu Dumnezeu, ci oamenii au decis ce trebuie să creadă", spune Haraldsson. Prin această afirmație, autorul face trimitere directă către Conciliul de la Niceea din 325 care, în opinia sa, a influențat credința creștină pentru următoarele secole. Cei mai mulți creștini, spune el, „nu sunt conștienți că conciliile bisericești au determinat punctele caracteristice ale credinței creștine".

În sprijinul argumentației sale aduce în discuție modul în care a apărut noțiunea de trinitate. Ceea ce pare astăzi a fi înțeles de la sine, Haraldsson consideră că a fost rezultatul unei dezbateri în lumea antică. Nici apostolul Pavel, nici Iisus nu știau și nu au amintit nimic despre niciun fel de „trinitate".

Cu toate acestea, conceptul de trinitate a devenit un principiu central al credinței și oamenii au fost exilați și chiar uciși pentru acesta. Alte concepte precum nașterea din fecioară, naturile lui Hristos, divinitatea Mariei și altele asemenea sunt rezultatul acelorași dezbateri aprinse. În concluzie, susține Haraldsson, nu se justifică replicile creștinilor tradiționaliști care mizează pe faptul că nimic nu se poate schimba deoarece „așa a vrut Dumnezeu să fie".

Cât de profundă a fost intervenția umană?

La o analiză atentă se poate constata că multe dintre afirmațiile lui Haraldsson au susținere istorică. În 325 împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia lui Arius cu privire la natura divină a lui Iisus.

Mulți istorici sunt de acord că intervenția împăratului a fost fatală pentru puritatea dogmei creștine. Convertirea sa este controversată și pusă pe bazele unor interese politice. „Produs al epocii sale, Constantin nu face excepţie de la regulă: dorea pur şi simplu protecţia celei mai puternice divinităţi. Fie că era vorba despre Marte, Sol sau Iisus, nu prea conta pentru el. Ce conta cu adevărat era ca acel zeu să-i aducă victoria", susține revista Historia. Este adevărat că implicarea împăratului Constantin în viața bisericii creștine a salvat-o de noi valuri de persecuții, însă pentru aceasta a trebuit să plătească un preț greu.

Astfel a fost inaugurată o lungă eră de cezaro-papism ale cărei efecte se pot vedea și astăzi în modul în care este structurată ierarhia bisericească. Nu e nici o îndoială printre istorici cu privire la faptul că împărații bizantini, după modelul oferit de Constantin cel Mare, au dispus cum au vrut de voința episcopilor: au putut convoca sinoade după voie, spre a-și impune părerile proprii. Un caz tipic este cel ilustrat de conflictele iconoclaste.

Factorul uman împletit cu cel divin

Autorii cărții „Originile creștinismului" reliefează cum factori politici, economici, sociali, religioși au influențat sub anumite forme evoluția tinerei biserici creștine. Ideea unei dezvoltări a bisericii rupte de contextul epocii sale nu are susținere faptică, iar o accentuare doar a intervenției divine prin ignorarea aspectelor terestre ar conduce la concluzii eronate. Însă, și reciproca este la fel de valabilă.

Drept urmare, este dificil de stabilit în ce măsură amprenta umană a influențat parcursul bisericii creștine. Conștientizarea faptului că această întrepătrundere a existat ar trebui să îi determine pe creștini să fie mai dornici de a-și analiza propriile convingeri religioase. Aceasta a fost marea provocare odată cu apariția reformei religioase din secolul al XVI-lea. Valuri repetate de „treziri religioase" au încercat să purifice biserica de factorul uman care a influența parcursul bisericii creștine. Principiul „Sola Scriptura" a oferit fundamentul pe baza căruia să fie făcută selecția dintre tradiția de sorginte umană și principiile divine.

Agenda ascunsă în spatele unor declarații

Haraldsson nu este singurul care contestă anumite învățături fundamentale creștine. Mulți dintre cei care i se alătură o fac de pe poziții liberale, încercând să ilustreze faptul că dogma creștină s-a aflat în permanentă schimbare. Chiar dacă în anumite privințe au dreptate, interpretarea lor poate fi, pe alocuri, greșită.

De exemplu, episcopul din Salisbury, Nicholas Holtam s-a distanțat de poziția oficială a Bisericii Angliei cu privire la căsătoria între persoane de același sex, afirmând, asemenea lui Haraldsson, că „morala creștină vine dintr-un amestec de norme biblice, tradiție creștină și experiență rațională". Drept urmare, el consideră că au existat situații când creștinii au trebuit să-și reconsidere prioritățile Evangheliei. „De exemplu, înainte de Wilberforce, creștinii au perceput sclavia ca având suport biblic și parte a ordinii create de Dumnezeu. Nimeni nu susține acum sclavia sau apartheid. Textele biblice nu s-au schimbat, ci doar interpretarea noastră". În acest punct, e greu de distins între creștinii care pretind purificarea creștinismului, dorind liberalizarea lui și creștinii care doresc îndepărtarea preceptelor umane din practica creștină. Argumentele lor pot fi aceleași, însă scopul și direcția diferă.